Ce este psihoza și ce trebuie să facem în cazul în care suspectăm debutul unei boli psihotice?
Șef Lucrări dr. Sanda Dura
medic specialist psihiatru
medic specialist Sănătate Publică
Clinica Misan Med Sibiu
Într-o definiție sumară, psihoza înseamnă pierderea contactului cu realitatea, ca urmare a faptului că pacientul pierde capacitatea de a deosebi ceea ce este real de ceea ce este fals. În timpul unui episod psihotic, apar modificări ale gândirii, senzațiilor, trăirilor afective și comportamentului pacientului. Psihoza nu este o boală, ci un simptom care poate să apară în mai multe boli (boli psihotice), unele de natură psihică (depresia, tulburarea bipolară, schizofrenia, tulburările de personalitate, demența sau reacțiile psihice la evenimente stresante de viață), altele de origine neurologică (de exemplu boala Parkinson), endocrină sau datorate consumului anumitor substanțe (de exemplu alcool, droguri, steroizi). Fiecare din aceste boli are un plan de tratament propriu și un prognostic diferit.
Din punct de vedere statistic, între 3% și 6% din oameni trec printr-un episod psihotic în viața lor. Prin urmare, psihozele sunt mult mai frecvente decât își închipuie majoritatea oamenilor, dar ele sunt diagnosticate de cele mai multe ori în stadii relativ târzii, când viața pacientului este deja afectată în mod semnificativ. Ceea ce este important este să înțelegem cum se manifestă psihoza și să recunoaștem semnele de debut ale acestei tulburări, pentru a îndruma pacientul cât mai devreme spre medicul psihiatru. Acest set de semne și simptome care preced instalarea bolii acute este cunoscut în medicină sub termenul de prodrom. În majoritatea cazurilor, prodromul este recunoscut retrospectiv, după ce boala este deja instalată, iar semnele ei au devenit în timp suficient de severe pentru a ne adresa medicului. În cazul bolilor psihotice, de rapiditatea cu care se începe tratamentul psihiatric depinde evoluția bolii și prognosticul acesteia pe termen lung. În special adolescenții și adulții tineri sub 35 de ani sunt cei mai expuși riscului de a dezvolta o boală psihotică, prin urmare diagnosticul și tratamentul precoce sunt de o importanță vitală. Cel mai înalt risc de a dezvolta o boală psihotică îl au persoanele care au o rudă apropiată (părinte, frați) cu o boală psihotică diagnosticată (de exemplu schizofrenie, tulburare bipolară, depresie psihotică) și cei care prezintă constant semne certe de boală în ultimele trei luni, chiar dacă aceste semne sunt pasagere, apar și dispar.
În cele ce urmează, mă voi referi la semnele și simptomele care anunță instalarea primului episod psihotic, astfel încât pacienții și familiile lor să recunoască aceste semne și să se adreseze cât mai devreme medicului psihiatru, înainte ca boala să evolueze spre forme mai complicate, mai dificil de tratat și cu un prognostic mai puțin favorabil.
Rareori psihoza apare brusc. De cele mai multe ori, pacientul trece printr-o perioadă de luni de zile sau chiar ani în care se produc schimbări în gândurile, sentimentele și comportamentul său. De obicei, semnele și simptomele care apar la debutul psihozei nu sunt alarmante și cu greu pot fi deosebite de comportamentul normal al persoanei, de momentele de bizarerie, încăpățânare, tristețe, izolare pe care fiecare dintre noi le resimțim ocazional, fără însă ca viața noastră de zi cu zi să aibe de suferit. Totuși, în anumite situații, ele pot indica existența unei tulburări psihice, cu o evoluție mult mai gravă.
Care sunt semnele ce pot indica debutul unei psihoze?
- scăderea nejustificată a performanței persoanei la locul de muncă sau la școală;
- dificultate de a se concentra sau pierderea șirului gândirii;
- sentimentul de a nu se mai simți bine în prezența familiei sau prietenilor;
- dorința de a sta mai mult singur;
- dificultate tot mai mare de a face față sarcinilor zilnice și situațiilor stresante;
- lipsă de motivație și de implicare în activitățile până atunci plăcute;
- dezinteres față de propria persoană, față de igiena proprie, de curățenie și ordine în general;
- tristețe, neliniște permanentă, teamă, nervozitate, emoții foarte intense și nepotrivite în anumite situații sau impresia de a nu mai avea sentimente față de cei din jur, "de a nu mai simți nimic";
- modificarea orarului de somn;
- impresia că sunetele și culorile sunt tot mai puternice;
- confundarea unor zgomote cu voci;
- suspiciune nejustificată față de cei din jur;
- vorbire neclară, uneori foarte rapidă sau lipsită de sens, pierderea firului ideilor, folosirea de cuvinte neobișnuite care fac discursul pacientului greu de urmărit și de înțeles de către cei din jur;
- idei ciudate, eronate, care nu corespund realității și care îl încep să-l preocupe tot mai mult pe pacient, ocupându-i aproape tot timpul, frecvent idei sau preocupări obsesive pentru anumite teme (de exemplu religie, filozofie, paranormal);
- impresia de a mai fi trăit anumite evenimente pe care în realitate nu le cunoaște;
- sentimentul că lumea din jur devine din ce în ce mai străină și mai îndepărtată;
- refuzul de a recunoaște că ar putea avea o boală, că gândurile, trăirile și comportamentul persoanei nu sunt întru totul normale.
În stadiile timpurii ale bolii, majoritatea pacienților au sentimentul că "se întâmplă ceva cu mintea lor", că "ceva nu este în regulă". Pentru pacient, acest sentiment este pe cât de inexplicabil, pe atât de înfricoșător și de frustrant. El se retrage treptat din viața socială și familială, pe care nu le mai înțelege și cărora nu le mai face față. De cele mai multe ori, familia este cea care observă aceste modificări de comportament, fără însă să înțeleagă semnificația lor. Între pacient și familie apare o relație tensionată, care alternează între a tolera comportamentul pacientului, în speranța că situația se va remedia de la sine, și încercarea fără succes de a-l corecta prin mijloace mai blânde sau mai aspre. Unii pacienți pot avea schimbări bruște de dispoziție și pot deveni agitați, dar, de cele mai multe ori, pacientul psihotic este confuz, speriat și foarte vulnerabil. El este mai expus riscului de a-și face rău lui însuși mai degrabă decât celor din jur. A ignora sau a evita un pacient cu simptome psihotice este o greșeală prin care permitem bolii să se agraveze și reducem șansele pacientului de a se însănătoși și de a-și continua viața ca membru al unei familii și al unei comunități. Dacă în decursul ultimului an, aceste semne devin din ce în ce mai frecvente și mai intense, determină schimbarea evidentă a felului de a fi al persoanei și produc o deteriorare în funcționarea sa cotidiană, atunci ele trebuie să devină un motiv de îngrijorare. De cele mai multe ori, pacientul sau familia acestuia se adresează medicului când acest stadiu este depășit și au apărut halucinațiile și ideile delirante, semne certe ale psihozei, care nu mai pot fi ignorate.
Odată cu evoluția bolii, în lipsa tratamentului, pacientul pierde capacitatea de a se sesiza faptul că gândurile, sentimentele și acțiunile sale sunt bizare, ilogice, desprinse de realitate, iar sentimentul că "ceva nu este în regulă cu propria persoană" este înlocuit de convingerea fermă asupra veridicității ideilor și trăirilor sale.
Halucinațiile sunt senzații false care pot să apară la nivelul oricăruia din cele cinci simțuri (auz, văz, atingere, gust, miros), pacientul fiind însă incapabil să realizeze că acestea nu există cu adevărat și, ca urmare, este convins de realitatea lor. El poate auzi voci care îl cheamă pe nume sau conversează între ele, îi dau sfaturi sau îi ordonă să facă anumite lucruri, poate sesiza umbre care seamănă cu siluete umane sau figuri neclare, surprinse cu coada ochiului, poate avea senzația că este atins sau lovit de ceva sau cineva, că insecte îi circulă sub piele, poate simți gusturi sau mirosuri neobișnuite, de cele mai multe ori neplăcute, pe care cei din jur nu le sesizează.
Ideile delirante sunt convingeri (gânduri, idei) eronate, bizare, ilogice, dar imposibil de combătut de către cei din jur. Pacientul este convins de adevărul lor și încearcă să le impună și celor din jurul său. Aceste convingeri apar relativ brusc, fără nici o explicație, fără legătură cu viața și preocupările anterioare ale pacientului. El poate avea convingerea că cei din jur doresc să-i facă rău, că îl vorbesc de rău și găsește sensuri ascunse în cuvintele lor sau în întâmplările obișnuite ale zilei. I se poate părea că la televizor sau în ziar se vorbește despre el, că toată lumea complotează împotriva sa. Alteori, pacientul poate fi convins de faptul că gândurile, sentimentele și acțiunile sale îi sunt dictate de forțe exterioare, cărora nu li se poate opune. Uneori, părerile despre sine pot fi exagerat de bune, pacientul afirmând că are puteri neobișnuite, că este o altă persoană decât cea pe care o știu cei din jur sau că are de îndeplinit o misiune importantă, adesea primită din partea lui Dumnezeu.
Acceptarea bolii este dificilă deopotrivă pentru pacient și pentru familie, în primul rând datorită credinței false că a avea o boală psihiatrică înseamnă "a fi nebun". Din păcate, literatura și filmele în căutare de senzațional și de public întrețin această mentalitate, creând un sentiment de frică, rușine și deznădejde în fața bolii. Din cauza acestui stigmat, pacientul și familia întârzie prezentarea la medic, suferința se agravează, răspunsul la tratament este mai dificil și mai greu de obținut, iar recuperarea în întregime a pacientului nu mai este posibilă.
Medicul psihiatru și psihologul pot descoperi dacă aceste semne se datorează unei boli psihice sau de altă natură și pot institui rapid planul terapeutic, astfel încât declinul pacientului să fie stopat și viața sa, sub toate aspectele sale, să fie cât mai puțin afectată. Alte tulburări mentale care influențează evoluția bolii psihotice, cum sunt depresia, abuzul de alcool, tulburările de personalitate, pot fi identificate și abordate în cadrul tratamentului. Pacientul poate primi sprijin și îndrumare pentru a face față problemelor de viață stresante. Planul terapeutic în cazul bolilor psihotice este complex. El include, pe lângă tratamentul medicamentos și psihoterapie, educația privind modul în care pacientul și familia trebuie să înțeleagă boala, să recunoască semnele precoce ale recăderii și modul în care pot fi prevenite episoadele ulterioare de boală, să facă față stresului, să fie activi în familie și în societate. În unele cazuri, după instituirea tratamentului, simptomele dispar rapid și persoana își poate relua viața obișnuită, alteori, simptomele se ameliorează după săptămâni sau chiar luni, pacienții necesitând un sprijin medical și social de lungă durată. Ceea ce este important de reținut este că durata de timp din momentul în care pacientul prezintă primele semne de psihoză și până la începerea tratamentului este un factor esențial al prognosticului.
